Hei-rup!
Ceaușescu – România sau cum distrugi o țară în 2 timpi și 3 succese.
Text: Catalin GRUIA
Foto: Arhivă
Hei-rup!
Ceaușescu – România sau cum distrugi o țară în 2 timpi și 3 succese.
Un om care să întrupeze o idee
Un puști singuratic, nervos și bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani să-și găsească un rost în lume. Părinții, țărani din Scornicești, abia găseau ce să pună pe masă celor 9 copii. Trei hectare de pământ, câteva oi și o casă modestă cu două camere erau toată averea familiei. Ajuns la București, Nicolae s-a aciuat la sora-sa, Niculina Rusescu care l-a dat să învețe meserie în atelierul lui Alexandru Săndulescu, membru al partidului comunist român. Meșterul cizmar și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.
Odată cu anii, arestările și bătăile încasate de la poliție prin București, Craiova, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea, lui Niculae i s-a conturat și dosarul de „agitator comunist“ de la Siguranță. Prima condamnare, în 6 iunie 1936, i-a adus doi ani de închisoare, plus 6 luni pentru sfidarea curții Tribunalului Brașov, ispășiți în cea mai mare parte în închisoarea de la Doftana. Deținutul Ceaușescu era invidios, răzbunător, dur, dar știa să se bage în sufletul omului. Când a ieșit din închisoare, a devenit membru în conducerea organizației de tineret a partidului. În țară erau cam 700 de comuniști în libertate (conduși de Pătrășcanu, Foriș, Pârvulescu) plus vreo 200 închiși (generația de grevă a lui Dej); se instaurase dictatura regală, întâlnirile ilegaliștilor erau rare, banii puțini, carnete de membru și cotizații nu existau. Curând a fost iar arestat și trimis la Jilava trei ani pentru „conspirație contra ordinii sociale“.
Abia în anii de pușcărie, de care a profitat ca de intrarea la o facultate, Ceaușescu a ajuns să cunoască și să fie cunoscut de comuniști importanți (generația de grevă a lui Gheorghiu-Dej, care avea să devină primul lider comunist al României). Și aveau să fie studii intensive, căci și-a petrecut toți anii celui de-al doilea război mondial după gratii: Jilava (1940), Caransebeș (1942), Văcărești (august 1943), Târgu Jiu (septembrie 1943). Gratiile l-au izolat de ceea ce se întâmpla afară: înțelegerea dintre Hitler și Stalin; certuri interne între comuniști, pierderea Basarabiei și a Ardealului de Nord, tentativa de lovitură de stat legionară, abdicarea lui Carol al II-lea, dictatura antonesciană.
August 1944 a fost un moment de răscruce în destinul său și al României: a fost eliberat și și-a început urcușul. Sub aripa protectoare a lui Dej, al cărui favorit devenise în închisoare, tenace, încăpățânat, cu un real instinct pentru putere, Ceaușescu s-a zbătut, a lingușit, s-a adaptat, a muncit, s-a ridicat: la 27 de ani, era membru în conducerea Uniunii Tineretului Comunist (UTC) și apoi al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR); la 28 de ani – instructor de partid la Constanța și în Oltenia; la 29 de ani – deputat în Marea Adunare Națională; la 30 de ani – subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii; la 31 de ani – ministru adjunct al apărării, șef politic al armatei și apoi general politruc cu specializare la Moscova; la 36 de ani – secretar al Comitetului Central; la 37 de ani, la cel de-al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român, a fost primit ca membru în Biroul Politic, însărcinat cu supravegherea internă de partid a Internelor, Securității, Armatei, Procuraturii și Justiției.
Și la 19 martie 1965, ora 17.45, când Gheorghiu-Dej și-a dat sufletul înconjurat de echipa de conducere a Partidului Muncitoresc Român, Nicolae Ceaușescu a fost primul care s-a aplecat să-l sărute. Cei trei veterani ai Biroului Politic, prieteni ai lui Dej, calificați să-l înlocuiască, nu erau potriviți din cauza „originii nesănătoase“: Ion Gheorghe Maurer era german, Emil Bodnăraș – ucrainean, Dumitru Coliu – bulgar. (Conform lui Paul Niculescu-Mizil, fost membru al Comitetului Central, cele trei condiții pentru viitorul conducător erau: să fie român, ilegalist, muncitor). Dorința acestui triumvirat din vechea gardă de a promova un vițel docil în fruntea unei conduceri colective a convertit defectele lui Ceaușescu în atuuri. Ei au tras sforile pentru juniorul din Biroul Politic, care le părea cel mai ușor de manipulat. La congresul din 19-24 iulie, care trebuia să valideze alegerea Biroului Politic, cei 1.357 de delegați l-au ales pe Ceaușescu în funcția de prim-secretar al Comitetului Central.
Dacă în prima parte a vieții Ceaușescu a vânat independența personală, în cea de-a doua jumătate, după ce a ajuns se se identifice cu României din postura de lider, a făcut pasul firesc spre o nouă obsesie: independența națională.
O amenințare
Retragerea trupelor sovietice în 1956 a permis României să treacă de la servilism față de Moscova spre o politică mai autonomă. Gheorghiu-Dej și moștenitorul său, Ceaușescu, au fost lupi staliniști care au îmbrăcat de nevoie haina pro-ocidentală a unui comunism național-liberal, reacționând la încercarea lui Hrușciov de a reforma blocul comunist. Liderul Uniunii Sovietice vroia să transforme organizația economică a statelor comuniste europene, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), într-un organism de planificare supranațional în care României i-ar fi revenit rolul de grânar al Pactului de la Varșovia. Pentru liderii români, asta însemna continuarea unei poziții de înapoiere, subdezvoltare și dependență de Fratele mai Mare de la Răsărit, o amenințare la mult-dorita independență națională.
O oportunitate nesperată
La 47 de ani, Ceaușescu, cel mai tânăr lider politic din Europa, și-a început mandatul în forță: Partidul Muncitoresc Român (PMR) a revenit la vechiul nume, Partidul Comunist Român (PCR). După câteva săptămâni, în august 1965, a schimbat și denumirea țării: România a devenit, din republică populară, republică socialistă. Lunile, e fapt anii, de miere de la începuturile guvernării acestui tânăr dinamic, care părea modest și tolerant, nu anunțau cu nimic deceniul de fiere în care avea să sfârșească. De la bun început, Ceaușescu s-a focusat în 3 direcții: liberalizarea politicii interne; o ofensivă de seducere a Occidentului; și mai multă putere pentru sine.
Românii trăiau mai bine și erau mândri de liderul lor. Frustrați de istorie, vedeau în Ceaușescu pe unul de-al lor care vorbește de la egal la egal cu mai-marii lumii. N-a fost neapărat o strategie din partea lui, ci și-a trăit rolul autentic, ca unul care deși ajuns șef de stat, a rămas tot un țăran pentru care pentru care lumea era ca un sat planetar, în care sătul să fie sărac, umil și supus, s-a străduit să-și facă și el un rost. „Ceaușescu a fost un tiran din punct de vedere politic, un dezastru economic, dar în politica externă a avut sclipiri de geniu“ – spunea Silviu Brucan, fost redactor-șef la Scânteia, organul de presă oficial al partidului comunist român, și mai târziu unul dintre actorii principali ai evenimentelor din 1989. „Deși un incult, era deștept, o deșteptăciune vicleană, țărănească.“
Când a condamnat intervenția militară în Cehoslovacia (din noaptea de 20-21 august 1968), entuziasmul general a fost spontan. Actul acesta de sfidare a Moscovei i-a adus respectul întregii lumi.
August 1968 a fost doar vârful aisbergului. Și-a cultivat cu consecvență aura de lider comunist atipic: a fost primul care a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germania RFG (1967), singurul care nu a rupt-o cu Israelul după războiul celor șase zile (iunie 1967); primul președinte român care a vizitat Statele Unite (1970); singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înființat în urma Programului General al CAER (1971), șeful singurei țări din lagărul socialist membră a Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional (1972), etc.
Occidentul a crezut că găsise în Ceaușescu calul troian al blocului răsăritean și i-a emis un cec în alb pentru aproape două decenii, de care s-a folosit pentru a finanța industrializarea forțată a României. Unii observatori occidentali exultau, comparându-l cu Kennedy. Faima lui de naționalist îndărătnic, cu un rol special în cadrul Pactului de la Varșovia, i-a deschis aproape toate ușile. Curând turismul politic în România a devenit o modă. Cel care a deschis sezonul în 1967 a fost Richard Nixon, viitorul președinte al SUA. Ceaușescu întorcea vizitele. În 1973 a fost apogeul vizitelor sale în străinătate: Iran, Pakistan, Olanda, Italia, Republica Federală Germania, Iugoslavia, SUA, Vatican, URSS, Maroc, mai multe state din America de Sud.
În iulie 1973, la o întâlnire în Crimeea a șefilor de partide comuniste din Europa de Est, românul profera erezii: cerea colaborarea cu social-democrații (considerați trădători de către comuniști), desființarea celor două blocuri militare – NATO și Pactul de la Varșovia –, apăra China în cearta cu URSS, îl critica pe Brejnev că nu face mai mult pentru evitarea unui război nuclear.
Un plan de țară pripit
Gheorghiu-Dej a pus bazele industrializării țării. Ceaușescu a apăsat pe accelerație, beneficiind, din poziția de „cal troian în blocul estic“, de finanțare occidentală (în special din partea SUA și a Republicii Federale Germania). Stilul lui autoritar de conducere a transformat România dintr-o țară eminamente agrară într-una care producea în aproape toate ramurile industriale. Între anii 1950-1989, mai ales după 1965, producția industrială a României a crescut de 44 de ori. În 1973, Ceaușescu a permis înființarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Ignorând mârâielile fraților de ideologie din Pactul de la Varșovia, volumul schimburilor comerciale cu Occidentul (în special țările Comunității Europene, SUA și Israelul) aproape s-a dublat: de la 28% în 1965, la 45% în 1974.
Între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuală de creștere a Produsului Intern Brut (PIB) de 11,3%, neegalată niciodată. Orașele au devenit șantiere. Propaganda nu mai prididea să anunțe inaugurările de fabrici și uzine, apărute ca ciupercile după ploaia de capital occidental.
A fost însă un proces heirupist, de multe ori folosind tehnică depășită, fără să se ia în calcul randamentul sau costul investițiilor ulterioare. Ceaușescu a mizat pe cantitate, nu pe calitate. Era obsedat de ratele mari de investiție ale țării – peste o treime din venitul național –, care pentru el erau „singurul remediu împotriva subdezvoltării“, iar industrializarea – „un factor decisiv pentru păstrarea independenței și suveranității naționale“.
Dar economia nu era rentabilă. Rata medie de creștere a PIB-ului în România a scăzut de la 12,9% (între 1971-1975) la 9,6% (1976-1980) și la 1,8% (1981-1982). Întreprinderile de stat, multe supradimensionate, produceau sărăcie, suferind de bolile economiei planificate, în variantele lor acute, românești: dezorganizare, nepotism, corupție, neglijență, furt. Și în general, în mediul tot mai artificial al unei țări sufocate de intervenționism, control și restrângerea libertăților, mai toate măsurile hei-rupiste ale lui Ceaușescu au avut un efect de bumerang în a doua jumătate a dictaturii lui. Seria de legi introduse prin 1966, pentru a interzice avorturile și contracepționalele au dat naștere orfelinatele monstruoase ieșite la iveală după 1990.
Sau migrația populației de la sat la oraș, promovată în anii 1965, a dus un deceniu mai târziu la dezechilibrele masive și la restricții pentru cei care voiau să se stabilească în marile orașe.
Un popor predispus la îngenunchiere
În 1968, când a condamnat invadarea Cehoslovaciei, românii l-au aclamat spontan. Imediat, la Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român (PCR), lingușitorii i-au adus omagii pe care le-a respins: „Noi nu avem nevoie de idoli și nici de purtători de steag. Noi nu avem nevoie să facem din oameni portdrapel. Idolul nostru e marxism-leninismul și concepția sa despre lume și viața proletariatului.“
După vizitele în China și Coreea de Nord, și-a schimbat părerea. Alegerea în funcția de președinte (la 25 martie 1974) a însemnat startul în cursa pentru cel mai nerușinat cult al personalității din Europa. Blocul estic nu mai văzuse încă un președinte comunist. Votat formal, în scrutinuri „democratice“, cu scoruri de peste 99,5%, Ceaușescu devenise o instituție: era Președintele prin excelență – al statului, al Consiliului de Stat, al Consiliului de Apărare Națională, al Frontului Unității Socialiste, al Consiliului Suprem de Dezvoltare Economică și Socială, al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, al Comisiei Ideologice a Partidului Comunist Român și al altor comitete și comiții. Românii, predispuși să accepte forme autoritare de conducere, au participat începând cu 1970, cel puțin formal, la cultul conducătorului. Cultul și-a dezvoltat repede o dinamică proprie, mai întâi un bulgăre mic de zăpadă – nucleul de lingușitori căruia Ceaușescu îi rezistase cu câțiva ani înainte –, care s-a rostogolit vertiginos, alimentat de oportunism și spirit de turmă, până când, în anii ’80, a ajuns la forme extreme, devenind un fel de schizofrenie a întregului popor, înflorind pe măsură ce realitatea se degrada.
Ziua lui de naștere a fost transformată în sărbătoare națională. La fiecare aniversare, apărea câte un Omagiu, greu de kilograme de laude. „Noi îl iubim că are în inimă nesațul/De a munci, ca țării să-i fie traiul bun./Toți voievozii noștri îi țin puternic brațul/și toți străbunii șoapte de-nțelepciune-i spun/E om ca fiecare, e om, e om, e omul…“ – scria, în Omagiul la 60 de ani ai lui Ceaușescu, poetul de curte numărul 1 al regimului, Adrian Păunescu. Cultul personalității începuse încă din anii 1970-’73, după vizita în Asia. Inspirat de revoluția culturală a lui Mao Tzedun în China și de doctrina ciuce a lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord, Ceaușescu și-a prezentat tezele din iulie 1971, mica lui revoluție culturală „în slujba formării omului nou“, prin care urmărea să transforme România într-un stup coreean. Albinuțele nu au zis nici pâs. Academicianul Constantin Rădulescu-Motru scria în 1910: „Românii au un suflet de turmă și imită ca oile tot ce văd în jur.“
Și timpul, timpul ăsta, care le schimbă pe toate și dezvăluie adevărata față a oamenilor
Președintele francez Valéry Giscard d’Estaing, care a vizitat România în martie 1979, a găsit un Ceaușescu „arogant, dezagreabil și înconjurat de idioți corupți“. De fapt începuse să-și sape groapa cu mai bine de 10 ani în urmă, imediat după instalarea în funcție, când sub pretextul reabilitării victimelor din perioada Dej, a tras sforile pentru înlocuirea echipei care îl promovase, cu care trebuia să împartă puterea. Din fericire acesta a fost un proces de aproape un deceniu, și lui Ceaușescu i-a mers bine cât a fost ținut în șah și obligat să performeze, înconjurat de colaboratorii din vechea gardă, precum Corneliu Mănescu, ministrul de externe român, devenit președintele Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1967. După ce a luat în mâinile lui pârghiile vitale ale partidului, tot promovând rude în posturile-cheie, a ajuns să își debarce mai toți colaboratorii inteligenți și verticali. Lațul puterii s-a strâns tot mai mult. Oamenii de încredere, care s-au autoselectat în timp, se întreceau în a-l feri de informații neplăcute.
Cabinetul 2, condus de soție, Elena Ceaușescu a ajuns să filtreze toate informațiile care ajungeau la el. Încet-încet, s-a instalat la curtea de la București o elită de slugi, care nu au avut curajul să-i spună adevărul, nici măcar la sfârșit.
Apoi, criza petrolului din 1979-’81 a fost un cutremur pentru această economie a lui Ceaușescu, clădită pe nisip. În 1982, veniturile comerțului exterior au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii. A fost declarată incapacitatea de plată a țării. Dezgustat de prietenii din Occident, Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. 7 ani mai târziu, cu prețul sărăcirii fără precedent a populației, România nu mai avea datorii. În 1984 a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră (64 km, scurtând drumul către Marea Neagră cu 400 km, dar cu taxe prea mari ca să poată fi atrăgător pentru navigatori.)
În 1985, au început lucrările la Casa Poporului, care urma să devină sediul partidului și al guvernului. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume (un volum de 2.500.000 metri cubi), cu peste 7.000 de încăperi, unele cât un stadion. Nota de plată: circa 2 miliarde $.
Politica generoasă din anii 1960-’70 a fost înlocuită cu una de strictă austeritate în anii ’80. Statul la coadă pentru a cumpăra demâncare a devenit o instituție. Se construiseră masiv blocuri: numai între 1981-’85 s-au dat în folosință peste 750.000 de apartamente. Clădirile dispuneau de termoficare, dar nu mai era folosită; asistența medicală era gratuită, dar lipseau medicamentele și tehnica, iar medicii luau șpăgi.
Consumul de energie pentru populație a fost redus cu 20% în 1979, 20% în 1982, 50% în 1983 și alți 50% în 1985, de fiecare dată măsurat în funcție de cifrele deja reduse în anii precedenți.
În 1981 s-a reintrodus raționalizarea alimentelor, care existase în din anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, până în 1954. Existau din nou cartele pentru ulei, lapte, unt și zahăr. Cozi interminabile. Carnea care apărea erau resturi refuzate la export. Elevii, studenții, profesorii, soldații au fost obligați să participe la muncile agricole. Din 1984, a început criza energetică: întreprinderile erau închise din lipsă de curent și materii prime; se opreau zilnic curentul și gazele, iluminatul pe majoritatea străzilor, termoficarea; benzina era o raritate; a fost introdusă interdicția parțială de a circula duminica.
În 1985, Mihail Gorbaciov, proaspăt ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), asemăna economia românească cu o „mârțoagă hăituită, mânată de un călăreț crud“. Românii o duceau rău: numai 5% aveau mașină, 19% televizor, 14,7% mașină de spălat, 17,6% frigider. Gorbaciov nu putea să-l suporte pe românul arogant. „Buzele lui schițau permanent un rânjet superior, care voia să arate partenerului de discuție că îi ghicește gândurile și că nu pune mare preț pe el“ – și-a notat Gorbaciov în memorii. Grandomania programelor economice, marșul achitării datoriilor, ignorarea nevoilor de consum ale populației l-au împins pe Ceaușescu spre dezastru.
Și în politica externă, jocul unde se dovedise maestru, Ceaușescu a sfârșit rău. În martie 1986, la Moscova, Gorbaciov a prezentat Congresului al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) tezele Perestroika și Glasnost, oferind lucrurile pentru care Ceaușescu militase toată viața: „Fiecare națiune să-și aleagă singură calea, să decidă singură soarta teritoriului și a resurselor proprii.“
Odată ce și-a văzut uzurpat rolul de cal troian, Ceaușescu a început să lupte îndârjit împotriva reformelor care amenințau lagărul comunist. S-a trezit căzut într-o dizgrație generală. Curând a rămas prieten doar cu celălalt moșneag comunist, Erich Honecker, din Republica Democrată Germană (RDG). Pentru ei, reformele din Polonia și Ungaria erau un coșmar și au fost singurii care au salutat reprimarea mișcărilor democratice din China în iunie 1989.
În 25 octombrie 1989, Ghenadi Gherasimov, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al URSS, a anunțat schimbarea doctrinei Brejnev cu doctrina Sinatra (I did it my way). Evenimentele s-au precipitat în estul Europei: a căzut Zidul Berlinului (10 noiembrie), Todor Jivkov a fost detronat în Bulgaria (10 noiembrie), s-a înființat „Forumul Cetățenesc“ în Cehoslovacia (20 noiembrie).
Pe 16 decembrie 1989, a început revolta de la Timișoara.
1.000 de oameni s-au strâns în centrul orașului, strigând „Jos Ceaușescu!“. A fost proclamată starea de urgență. Ceaușescu și-a acuzat generalii de la armată și Securitate: „Ar trebui să fiți trimiși în fața plutonului de execuție. Asta meritați, pentru că ceea ce ați făcut voi înseamnă a pactiza cu dușmanul.“ Obosit și dezamăgit, a amenințat cu retragerea. A urmat un potop de insistențe din partea membrilor Comitetului Central, care îl implorau să se răzgândească, iar câteva femei au izbucnit în plâns. Până la urmă, Elena l-a convins. „Bine, mai încercăm o dată, tovarăși?“ – i-a întrebat el pe cei din jur. Înainte să plece în vizită în Iran, a dispus interdicția intrării în țară a oricui nu venea din Coreea de Nord, China sau Cuba, fiind convins că în Republica Democrată Germană, Bulgaria și Cehoslovacia au avut loc lovituri de stat cu sprijin din afară.
În 17 decembrie, armata a tras în mulțime la Timișoara. A doua zi, a fost instaurat „calmul“, într-un oraș asediat. Pe 20 decembrie, Ceaușescu a ținut o teleconferință cu prim-secretarii județeni: le-a spus că spionii lucrează la Timișoara, acuzând un consens SUA-URSS cu privire la România. Seara, la televizor, a spus țării despre huliganii de la Timișoara. A doua zi, a convocat un miting la București, la care a promis mărirea salariilor și a alocațiilor. A fost fluierat. Oamenii au ieșit în stradă și în capitală. Baricade. Armata a tras.
Pe 22 decembrie muriseră deja 162 de oameni. A doua zi după mitingul eșuat din București, mulțimea s-a strâns iar la Comitetul Central (CC), unde soții Ceaușescu rămăseseră peste noapte. Dimineața, ministrul apărării, Vasile Milea, a fost găsit împușcat în biroul său. Ceaușescu a ieșit din nou la balcon, în fața mulțimii. Huiduieli. Generalul Stănculescu, abia numit ministrul apărării, a chemat un elicopter, rugându-și președintele să fugă.
Filmul regimului Ceaușescu se apropie de un final suprarealist, rola începe să se învârtă tot mai repede. Ceaușeștii au luat liftul spre acoperiș. Ușile s-au blocat înainte de ultimul etaj. Gărzile de corp le-au deschis cu lovituri de armă. S-au cățărat pe terasa printr-o fereastră. Au zburat până la Snagov, de unde Ceaușescu a încercat să ia legătura cu guvernul, armata și Securitatea. N-a răspuns nimeni. Au plecat mai departe cu elicopterul. Pilotul i-a avertizat că ar putea fi doborâți. Au aterizat pe șosea, la Titu. Au oprit o Dacie roșie, care i-a dus până în satul Văcărești. Au luat o altă mașină spre Târgoviște. Au oprit la Combinatul de Oțeluri Speciale, unde Ceaușescu voia să vorbească muncitorilor. Nu i s-au deschis porțile. Au plecat mai departe, la Centrul pentru Protecția Plantelor –Târgoviște. A venit un echipaj de miliție, care i-a condus spre inspectorat. Clădirea era înconjurată de o mulțime furioasă. Mașina miliției a fost atacată cu pietre și urmărită. Au fugit din oraș cu cei doi milițieni și s-au ascuns în pădurea de lângă Rățoaia, la 20 km de Târgoviște. Abia seara au fost aduși în clădirea miliției. I-au preluat niște soldați, care i-au dus la cazarmă cu un ARO alb; li s-au dat haine militare și au fost închiși într-o cameră mică și neaerisită. I se spunea încă „tovarășe președinte“, „tovarășe comandant suprem“, dar până și ceaiul i se aducea îndulcit, deși el era diabetic. Ceaușescu fierbea de mânie. Elena îl mângâia ca pe un copil. În prima noapte, au dormit amândoi în același pat, îmbrățișați, șoptindu-și tot timpul ceva.
În zilele următoare, au fost închiși într-un vehicul blindat, unde și-au petrecut și ultima noapte.
Pe 25 decembrie, a aterizat la Târgoviște un elicopter: a coborât generalul Victor Stănculescu, însoțit de o suită de militari și civili.
Când i-a văzut, Ceaușescu a răsuflat ușurat: „Stai liniștită – i-a spus Elenei –, Stănculescu a sosit!“ Nu știa că acesta, numit de el ministru al apărării cu câteva zile înainte, îl trădase și venise să-i pregătească moartea.
Procesul Ceaușeștilor a fost o mascaradă, în care până și avocații apărării s-au întrecut să-i acuze. Cuplul prezidențial a fost condamnat la moarte și pus cu spatele la zidul unui WC din unitate. Andrei Kemenici, comandantul Garnizoanei Târgoviște, declara într-un interviu la 10 ani după proces: „Cel mai greu a fost în clipa când i-am văzut pe parașutiști străduindu-se să-i lege pe Nicolae și pe Elena. Ea cerea îndurare și se împotrivea. El nu s-a împotrivit. A suportat umilirea. Îi curgeau însă lacrimi pe obraz. Suspina. Nu, nu mai era Ceaușescu, era doar un om, și când a fost ciuruit de gloanțe, mi-au dat lacrimile. Când a căzut, a strigat: «Trăiască Republica Socialistă România, liberă și independentă!».“
Nicolae Ceaușescu a murit pe loc. Elena și-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul parașutiștilor din plutonul de execuție a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător.
Astfel și-au sfârșit soții Ceaușescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea țării.
Dragă cititorule, aceasta este povestea unui fiu de țăran care visa la o gospodărie îmbelșugată. S-a întâmplat ca el să fie un șef de stat pentru care lumea era un mare sat. În tot ce a făcut, s-a comportat ca un ambițios care, sătul să depindă de vecinii bogați, s-a străduit să-și facă și el un rost. La început părea că va reuși. A construit însă după ureche, repede sau greșit. Cu oamenii lui s-a purtat mai întâi bine, apoi, când au început să nu-i mai iasă socotelile, tot mai rău. Citește-i toată povestea cartea mea The Man They Killed on Christmas Day http://www.amazon.com/dp/B00DS7SYVY