Africa, cu pământu-i-i roșu-sângeriu și vegetația de un verde intens mai tot timpul anului, mi-a exaltat imaginația încă de copil. În perioada comunistă, gândul unei vizite în sălbaticul continent era ceva aproape de neimaginat, dar nu m-a părăsit niciodată. Părinții mei aveau în bibliotecă câteva albume cu imagini color din diferite rezervații africane, din Tanzania în special, dar un album cu craterul Ngorongoro nu îmi dădea pace. Într-o perioadă nu era zi în care să mă întorc de la școală și să nu frunzăresc vreme de cel puțin o oră paginile colorate imprimate cu imagini reprezentând nenumărați flamingo roz acoperind cerul albastru sau cu hipopotami căscând alene în lacuri argintii. După lungi ani de așteptări, într-o zi însorită de septembrie m-am îmbarcat în primul meu zbor către Africa mult visată. Nu am început cu craterul Ngorongoro din Tanzania, locul pe care îl cunoșteam cel mai bine din amintirile mele, ci cu Kenya, țara alăturată, care deține câteva parcuri naționale de excepție; Maasai Mara, cu câmpiile nesfârșite, Nakuru, cu o densitate mare de animale, și Amboseli, renumit pentru elefanții săi, sunt cele mai importante. Cele două țări, bine reprezentate în turismul mondial de celebrele circuite de safari, conlucrează strâns, alternând cumva perioadele în care sunt vizitate, datorită circuitului natural format de Marea Migrație. Nicăieri în lume nu există o mai mare mișcare a animalelor decât deplasarea a peste două milioane de gnu și zebre din Serengeti National Park, în Tanzania, către pășunile verzi din Maasai Mara National Reserve din Kenya, ce se desfășoară din iulie până în octombrie. Această migrație este, de fapt, un proces ce are loc pe tot parcursul anului; practic, nu se oprește niciodată.